Predici la Înălțarea Domnului
Informaţii legate de acest praznic împărătesc se găsesc la Sfinţii Atanasie al Alexandriei, Ioan Gură de Aur, Grigorie de Nyssa, Eusebiu de Cezareea, Fericitul Augustin şi alţii, dar şi în Constituţiile Apostolice; pelerina Egeria, în jurnalul său de călătorie, descrie festivităţile care aveau loc în Biserica „Naşterii Domnului” din Betleem cu această ocazie.
La început, Înălţarea Domnului şi Cincizecimea se serbau împreună, Înălţarea fiind considerată preludiul Cincizecimii. Legătura dintre Înălţare şi Cincizecime se descoperă în cuvintele Mântuitorului: „Dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi.” (Ioan 16, 7).
Începând cu secolul al V-lea, când cele două sărbători au intrat în tradiţia Bisericii, ele s-au separat. Probabil că s-a avut în vedere Canonul 43 al Sinodului local de la Elvira (Spania, 300), care condamna practica respectării unei sărbători la 40 de zile după Înviere în detrimentul serbării Cincizecimii.
Sărbătoarea îşi are fără îndoială o motivaţie scripturistică. Sfântul Evanghelist Luca spune că Înălţarea Domnului a avut loc la 40 zile după Învierea Sa, adică după ce Hristos „S-a și înfăţişat pe Sine viu după patima Sa, prin multe semne doveditoare, arătându-li-Se (Apostolilor, n.n.) timp de patruzeci de zile şi vorbind cele despre Împărăţia lui Dumnezeu.” (Fapte 1, 3).
În sinagoga din Capernaum, Iisus i-a întrebat pe apostoli: „Dacă veţi vedea pe Fiul Omului suindu-Se acolo unde era mai înainte?” (Ioan 6, 62). Acesta era de fapt răspunsul Său dat celor care murmurau împotriva Lui, atunci când le-a zis: „Eu sunt Pâinea cea vie, Care S-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar Pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu.” (Ioan 6, 51).
În Cuvântarea de despărţire, Hristos le-a spus: „Mă duc să vă gătesc loc.” (Ioan 14, 2); altădată, „Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru şi la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru.” (Ioan 20, 17).
Momentul Înălţării Domnului a fost anunţat de Hristos Însuşi cu prilejul înfăţişării înaintea arhiereilor: „De acum veţi vedea pe Fiul Omului şezând de-a dreapta Puterii şi venind pe norii cerului.” (Matei 26, 64).
În Rugăciunea arhierească spune: „Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac l-am săvârşit. Şi acum, preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea.” (Ioan 17, 4-5).
Înălţarea Mântuitorului Iisus Hristos a adeverit spusele pe care El Însuşi le-a rostit în faţa apostolilor şi, îndată ce acestea s-au împlinit, ei au fost încredinţaţi de adevărul că „nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel Ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer. Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să Se înalţe Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” (Ioan 3, 13-15).
Până şi psalmistul David a anticipat evenimentul: „Suitu-S-a Dumnezeu întru strigare, Domnul în glas de trâmbiţă.” (Psalmii 46, 5); sau: „Ridicaţi, căpetenii, porţile voastre şi vă ridicaţi porţile cele veşnice şi va intra Împăratul slavei.” (Psalmii 23, 7).
Sfântul Grigorie de Nyssa, comentând viziunea profetului Isaia, spune că îngerii se plecau peste tăriile cerului, întrebându-se uimiţi: „Cine este Cel ce vine împurpurat, cu veşmintele Sale mai roşii decât ale celui ce culege la vie, cu podoabă în îmbrăcămintea Lui şi mândru de belşugul puterii Lui?” (Isaia 63, 1).
Aceste detalii exprimă legătura evenimentului cu profeţiile făcute încă din perioada Vechiului Testament, arătând împlinirea profeţiei lui David despre Înălţarea Domnului.
În Noul Testament, Sfinţii Evanghelişti Marcu şi Luca acordă momentului Înălţării Domnului doar câteva cuvinte; desigur, ele sunt pline de învăţături dogmatice, relatările concentrându-se pe ultimele cuvinte ale Mântuitorului, care stabilesc şi definesc rolul şi semnificaţia Bisericii în lume şi legătura ei cu Dumnezeu.
Sfântul Evanghelist Marcu spune că ultima întâlnire a Mântuitorului cu apostolii, în Ierusalim, a avut loc când cei unsprezece stăteau la masă. Aici, Iisus i-a certat „pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor, căci n-au crezut pe cei ce-L văzuseră înviat” (Marcu 16, 14).
Apoi, le-a poruncit să nu se depărteze de Ierusalim până ce nu vor fi botezaţi cu Duhul Sfânt (Fapte 1, 5). Sfântul Evanghelist Marcu prezintă în treacăt momentul: „Deci Domnul Iisus, după ce a vorbit cu ei, S-a înălţat la cer şi a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu.” (Marcu 16, 19).
Sfântul Evanghelist Luca prezintă mai întâi încredinţarea ucenicilor de către Iisus despre realitatea Învierii Sale, prin faptul că mănâncă alături de ei peşte fript şi fagure de miere şi totodată le tâlcuieşte cele scrise de proroci despre El. Apoi, consemnează: „I-a dus afară până spre Betania şi, ridicându-şi mâinile, i-a binecuvântat. Şi pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer.” (Luca 24, 50-51).
În relatarea pe care a făcut-o în Faptele Apostolilor, Sfântul Evanghelist Luca redă într-o descriere mai detaliată faptul Înălţării Domnului la cer, aducând noi amănunte privind acest eveniment. El spune că, după ce a petrecut cu ei timp de 40 de zile de la Învierea Sa, le-a poruncit să nu părăsească Ierusalimul (Fapte 1, 4-5), ci să aştepte Pogorârea Sfântului Duh, pentru a deveni martorii Lui până la marginile pământului.
Şi acestea zicând, „pe când ei priveau, S-a înălţat şi un nor L-a luat de la ochii lor. Şi privind ei, pe când El mergea la cer, iată doi bărbaţi au stat lângă ei, îmbrăcaţi în haine albe, care au şi zis: Bărbaţi galileeni, de ce staţi privind la cer? Acest Iisus care S-a înălţat de la voi la cer, astfel va şi veni, precum L-aţi văzut mergând la cer.” (Fapte 1, 9-11).
Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel în Efeseni 1, 20; Evrei 9, 12, 24; 10, 12; I Petru 3, 22 scriu şi ei despre acest eveniment, mai ales pentru a sublinia dumnezeirea lui Iisus Hristos.
Hristos S-a înălţat la cer prin propria-I putere dumnezeiască, cu acelaşi trup cu care a înviat; un trup transfigurat, un trup care nu se mai supunea legilor materiei. Trupul Domnului Iisus înviat era capabil să biruie legile naturale, precum cea a gravitaţiei, lege care ne ţine legaţi de pământ.
Însă paradoxul Înălţării Domnului constă în faptul că Hristos S-a înălţat pentru a rămâne pururea cu cei care cred în Evanghelia Sa: „Şi iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului.” (Matei 28, 20). Nu-şi părăseşte moştenirea câştigată cu scump Sângele Său. Rămâne nedespărţit de ea.
El S-a înălţat, dar izvorul învăţăturii Sale – Evanghelia şi Sfânta Euharistie – ne-a rămas nouă, celor botezaţi, prin care Hristos va fi prezent în noi, cu noi şi în mijlocul nostru până la sfârşitul veacurilor; totodată, Hristos lucrează prin puterea pe care Duhul Sfânt o dă preoţilor Bisericii prin Taina Preoţiei.
Teologii numesc Înălţarea Domnului sărbătoarea mântuirii împlinite. Dacă prin Jertfa şi Învierea lui Hristos actul de mântuire a lumii s-a împlinit, prin Înălţarea Sa la cer Hristos a consfințit opera de mântuire a întregii omeniri. De altfel, Înălţarea Domnului cu trupul la cer certifică îndumnezeirea făpturii omeneşti (II Petru 1, 4). Prin Hristos, omenirea întreagă se înalţă la cer, căci firea umană, prin trupul înviat al Domnului, s-a preaslăvit cu El în Sfânta Treime. „Prin preaslăvita Ta Înălţare ai îndumnezeit trupul pe care l-ai luat şi l-ai cinstit cu şederea de-a dreapta Tatălui”, glăsuieşte Rugăciunea a treia din Rânduiala Sfintei Împărtăşanii.
Înălţarea Domnului este dovada că oamenii sunt creaţi pentru a moşteni viaţa veşnică; nu pentru a moşteni pământul, ci pentru a se înălţa la cer; nu pentru mormânt ori putreziciune, ci pentru slavă. De aceea, Înălţarea Domnului este mărturia că Fiul lui Dumnezeu nu a părăsit lumea, ci a păstrat o legătură necontenită cu oamenii, cu apostolii în primul rând, pentru ca ei înşişi – şi prin ei şi noi – şi toţi oamenii să se convingă de adevărul Învierii. Şi abia după ce ei s-au convins, afirmă părintele Dumitru Stăniloae, a venit Înălţarea Lui cu trupul „de-a dreapta lui Dumnezeu-Tatăl”. Este ceea ce sesiza Sfântul Chiril din Alexandria într-un cuvânt al lui Iisus: „Mă veţi face să mă înalţ; Mă veţi înălţa”.
Şi după ce umanitatea Lui a ajuns pe deplin lăcaş al Duhului, abia atunci S-a revărsat Duhul deplin peste întreaga umanitate.
Deşi Hristos nu mai este în lume cu trupul, prezenţa Lui spirituală cuprinde întregul univers al Bisericii, trupul Său tainic, al cărui cap El este, lăsând ca toate cele lumeşti ale pământului să se micşoreze până la transfigurarea lor totală, când Dumnezeu va fi „totul întru toate”, prin Biserica Sa – „plinirea Celui ce plineşte toate întru toţi” (Efeseni 1, 23).
De aici şi caracterul eshatologic al sărbătorii, concentrat în afirmaţia îngerilor: „Bărbaţi galileeni, de ce staţi privind la cer? Acest Iisus care S-a înălţat de la voi la cer, astfel va şi veni, precum L-aţi văzut mergând la cer.” (Fapte 1, 11).
Aşadar, Hristos va veni iarăşi întru slava Sa „ca să judece viii şi morţii”, cum mărturisim în Simbolul de credinţă. Însă propria-I Parusie nu este ştiută de nimeni (Matei 24, 26). Pentru a sublinia acest adevăr, şi Biserica vine, în această zi a Înălţării Domnului, cu rugăciunile ei, pentru ca toţi cei aflaţi în această aşteptare, din toate timpurile şi locurile, să se împărtăşească de slava împărăţiei lui Dumnezeu.
Astăzi se face şi pomenirea eroilor care s-au jertfit pentru neam, credinţă şi ţară.
Se estimează că în timpul Primului Război Mondial în ţara noastră au murit peste 1.000.000 de militari şi civili. Atunci, întreaga populaţie a ţării a fost implicată în procesul strângerii rămăşiţelor acestor eroi, care au fost înhumate în cimitire sau în curţile bisericilor.
Dată fiind această situaţie, prin Decretul-Lege nr. 4.106/12.09.1919 s-a înfiinţat, sub patronajul Reginei Maria, Societatea Mormintele eroilor căzuţi în război (Cultul eroilor), iar prin Decretul-Lege nr. 1693/4.05.1920 – consfinţit de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române – s-a hotărât ca Ziua Eroilor să fie sărbătorită cu prilejul Înălţării Domnului, fiind decretată astfel drept Sărbătoare Naţională Bisericească. România este primul stat modern în care eroii străini sunt asimilaţi eroilor naţionali.
În 1923 a fost inaugurat mormântul Ostaşului necunoscut, în parcul bucureştean Carol I.
În perioada comunistă, Ziua Eroilor a fost celebrată pe 9 mai, împreună cu Ziua Independenţei de stat a României şi a victoriei asupra fascismului. Din 1990 s-a revenit la sărbătorirea eroilor în ziua Înălţării Domnului, fapt oficializat prin Legea nr. 48/1995 şi nr. 379/2003. Comemorarea lor a fost stipulată şi în Tratatul de la Versailles.
Războaie şi convulsii sociale au fost, sunt şi vor fi. Scriptura şi istoria stau mărturii în acest sens. Armata a existat dintotdeauna; nu a fost niciun timp în care ea să nu fi existat. La români, fiecare bărbat a fost militar. Cu toate acestea, nimeni nu cunoaște cu exactitate numărul eroilor români care s-au jertfit pentru România întrucât războaiele pe care le-am purtat în istorie ne-au răpit până şi timpul de a-i număra şi identifica pe toţi cei căzuţi la datorie.
Am fost un neam aşezat în calea tuturor răutăţilor, spune cronicarul. Ţara a fost nevoită să se apere de mânia celor fără neam şi ţară. Militarul român a stat permanent de veghe, mereu în stare de luptă. Cu păgânii, militarii noştrii nu aveau ţară de împărţit.
Eroismul este o rezultantă a patriotismului caracterizat prin dragostea de credinţă, neam şi ţară. Eroii au fost modele de devotament, sacrificiu şi abnegaţie pentru valorile fundamentale ale identităţii şi spiritualităţii poporului. Ei au fost întocmai Sfântului Pavel, care nu a ezitat niciodată „să se jertfească pentru neamul său” (Fapte 28, 19; Romani 9, 2-3). Au fost gata oricând pentru sacrificiul suprem, conform jurământului militar.
Eroii, ca şi sfinţii, nu sunt din mit sau din legendă, ci ei au fost militarii – generali, ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi, secundaţi în situaţiile de limită de tineri şi bătrâni, de bărbaţi şi femei, de elevi şi studenţi, de ţărani şi muncitori, de preoţi şi teologi – care şi-au îndeplinit responsabilităţile, din conştiinţă, cu hotărâre şi caracter. Ei au fost gata oricând să-şi asume nobila condiţie de eroi ai neamului pe care l-au slujit cu jertfelnicie.
Virtuţile militare şi valorile creştine au însemnat pentru ei, într-un tot unitar, alfa şi omega unei vieţi împlinite. S-au mişcat între aceste două coordonate cu seninătatea pe care ţi-o imprimă conştiinţa unei datorii împlinite. Pentru ei, valorile fundamentale – cum ar fi datoria, onoarea şi patria – nu au fost numai cuvinte de complezenţă.
Au fost eroi şi în timpul domniei lui Alexandru voievod, şi în timpul lui Laţco voievod, şi în timpul lui Vlaicu voievod, şi în timpul lui Radu I şi Dan I, şi în timpul lui Alexandru cel Bun, şi în timpul lui Roman, Ştefan I şi Iuga voievod, şi în timpul lui Mircea cel Bătrân, Vlad Ţepeş şi Radu cel Mare, şi în timpul lui Ştefan cel Mare, şi în timpul lui Bogdan al III-lea şi Ştefăniţă vodă, şi în timpul lui Neagoe Basarab, Petru Rareş, Alexandru Lăpuşneanu, Mihai Viteazul, Petru Şchiopul, Radu Ştefan, şi în timpul Movileştilor şi în timpul lui Ştefan Tomşa, Vasile Lupu şi Matei Basarab, Gheorghe Duca, Şerban Catacuzino, Constantin Brâncoveanu, şi în timpul Cantemireştilor, şi în timpul domnilor fanarioţi, şi în timpul ghiculeştilor şi a sturzeştilor, şi în timpul regilor.
Eroii au luptat împotriva celor care au vrut să ne răpească patrimoniul naţional şi spiritual, fie otomani, fie tătari, fie maghiari, fie slavi, fie polonezi, fie …. O astfel de atitudine nici Dumnezeu nu o condamnă, ea fiind în concordanţă cu învăţătura Bisericii.
De multe ori, pacea propovăduită de Biserică a trebuit dobândită prin luptă. Rovine, Posada, Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, Războieni, Podul Înalt, Călugăreni, Plevna şi Smârdan ş.a. stau mărturie în acest sens.
Cei care au ţinut la neamul lor nu şi-au înclinat capul, nici nu şi-au întors obrazul, ci s-au angajat în luptă. În atari situaţii, Dumnezeu cere omului alte măsuri comportamentale, mai ales atunci când este în discuţie credinţa, neamul şi ţara.
Fără îndoială, pacea este preferabilă războiului, dar nu cu orice preţ. Dacă sfinţii noştri voievozi nu ar fi luat atitudine, să fiţi încredinţaţi că astăzi nu am fi fost nici români şi nici creştini. Iar dacă nu ar fi fost eroii care să fi luat atitudine împotriva comunismului, mulţi dintre ei sfârşind în temniţe, în lagăre şi în închisori, astăzi nu am fi avut nici Paşti şi nici Crăciun. Iar dacă în 1989 nu ar fi fost tinerii eroi, care să spună Nu! ateismului, Dumnezeu ar fi fost scos în afara hotarelor ţării noastre. Or, ce ar fi însemnat neamul şi ţara fără Dumnezeu?!
Eroii au trecut cu demnitate peste hotarele acestei lumi, lăsându-ne modelul şi convingerea că istoria unui neam este pentru fiecare o istorie a slujirii acestuia. De aceea, gloriile lor au rămas nepieritoare.
Fie ca toţi eroii neamului, pentru rugăciunile Sfintei noastre Biserici, să se înregimenteze în rândul sfinţilor militari din Împărăţia lui Dumnezeu!
Episcopul Macarie: „Să te ridici, asemenea vulturului, și să respiri aerul înălțimilor!”
Cuvânt despre eroi la Praznicul Înălțării Domnului, joi, 28 mai 2020, Paraclisul Centrului Episcopal din Stockholm
Sfânta Biserică a rânduit ca celebrarea eroilor să se facă la această prăznuire a Înălțării Domnului. Mare adevăr este în această rânduială deoarece eroii, prin sacrificiul lor, prin dăruirea lor totală, prin dragostea lor, ne înalță la condiția demnității, a frumuseții sufletești și a libertății luminate. O comunitate fără eroi este o comunitate lipsită de dimensiunea ascensiunii spirituale, este o comunitate lipsită de orizont și de țintă, care nu a făcut experiența libertății și demnității. O astfel de comunitate este ușor de supus, de înrobit și de distrus.
Tocmai de aceea, frate și soră, asistăm în aceste zilele la un anti-cult al eroilor, la o pornire înverșunată în a nega orice sfințenie, orice eroism, orice sacrificiu. Această persecuție ideologică se duce pentru că cei care o uneltesc știu că o țară fără eroi nu este o țară. Așadar, eroii sunt cei care ne înalță, eroii sunt cei care ne inspiră, de la eroi căpătăm elan pentru virtute și pentru o viață înzestrată cu sens. Eroii sunt coloana vertebrală a unei comunități, a unei națiuni. Eroii sunt cei care au murit în picioare pentru că aveau de apărat o țară, o Biserică, un neam! Și-au pus sufletul pentru crezul lor și pentru neamul lor, mărturisind adevărul într-o mare a minciunii. Tocmai de aceea ei ne ajută să avem coloană vertebrală, verticalitate. Toți cu o moarte suntem datori, însă nu-i totuna, așa cum spunea poetul, leu să mori sau câine-nlănțuit.
Jertfa eroilor a zidit văzut și nevăzut. A zidit văzut de atâtea ori dând roade în istorie, întregind hotarele și eliberând de sub jugul stăpânirilor străine și regimurilor opresive. Așa îi avem pe Sfântul Voievod Ștefan cel Mare al Moldovei și pe ceilalți voievozi binecredincioși apărători de credință și neam; așa îi avem pe eroii Marelui Război al Reîntregirii și pe cei din decembrie 1989. Însă jertfa eroilor a zidit și nevăzut atunci când prilejurile de înfrângere s-au transfigurat în prilejuri de biruință, în nașteri de martiri. Așa i-am dobândit pe Sfinții Martiri Brâncoveni: Constantin Vodă cu cei patru fii ai săi Constantin, Ștefan, Radu, Matei și sfetnicul Ianache; așa îi avem cu noi pe Sfinții Închisorilor.
Pe lângă aceștia se adaugă toți eroii care au dus greul și năduful istoriei, răbdând zi de zi pentru ca noi să avem țara noastră, Biserica noastră și casa noastră. Toți cei simpli și smeriți care au purtat prin muncă și rezistență crucea neamului nostru, toate mamele care au brăzdat cu lacrimi și sudoare ogorul inimii celor născuți ai lor, toți tinerii care au râvnit mai mult la propășirea comunității decât la propria lor fericire și bunăstare sunt eroii neamului nostru.
Aceasta este o binecuvântată zestre care ne dă identitate, direcție și sens în istorie. Știm că avem rădăcini în cer, știm că există o patrie în cer, așa cum există și o Biserică Biruitoare. Și suntem vii în firea noastră atâta vreme cât păstrăm legătura cu această patrie din văzduh, cu această patrie cerească, cu această Biserică a sfinților noștri.
Marea lecție pe care ne-o dau eroii neamului este despre ce înseamnă a fi demn, liber și însetat de adevăr și dreptate. Dacă eroii pe care-i cinstim ar fi acceptat minciuna, robia și înjosirea ființei umane, noi nu am mai fi existat astăzi. Dacă Sfinții Martiri Brâncoveni ar fi dat veșnicia pe supraviețuirea biologică; dacă eroii din Marele Război al Reîntregirii ar fi dat bir cu fugiții la Mărășești și Oituz; dacă Sfinții Închisorilor ar fi acceptat minciuna atee și samavolnicia unui regim care ticăloșește, care degradează omul, atunci noi am fi dispărut demult din istorie.
Preaiubiții mei, aceasta nu este o lecție de istorie, ci este o lecție existențială. Dacă noi vrem să fim o Biserică și o țară, dacă noi mai vrem să fim oameni, atunci să ținem calea deschisă de eroi. Să prețuim adevărul, dreptatea și libertatea. Să denunțăm minciuna, samavolnicia și tirania, așa cum ne îndeamnă și Sfântul Apostol Pavel: „Să nu fiţi părtaşi la faptele cele fără roadă ale întunericului, ci mai degrabă, osândiţi-le pe faţă” (Efeseni 5, 11).
Cum putem face aceasta?
Iubite frate, iubită soră, există un eroism al fiecărei clipe, al fiecărei zi. Astfel, dragul meu, dacă tu ești pe calea deschisă de eroi, atunci te dai pe tine și toate interesele tale la o parte ca să slujești aproapelui; dacă ești pe calea deschisă de eroi, atunci pui umărul tău ca să îl ajuți pe cel zdrobit de durere; dacă ești pe calea deschisă de eroi, atunci rabzi până la lacrimi pentru că nu renunți să faci bine și să ții cârma dreaptă; dacă ești pe calea deschisă de eroi, atunci faci milă și te doare de nedreptatea suferită de cei din jur; dacă ești pe calea deschisă de eroi, atunci deși stors de năduful zilei și copleșit, îngreuiat de toate noxele acestei lumi întunecate, ești în stare să luminezi fața copilului și fața celui de lângă tine cu un zâmbet și cu o vorbă bună.
Însă, iubite frate și iubită soră, există și un eroism al clipelor de încercare. Atunci, să nu dai înapoi și să nu te intimidezi de înverșunarea celor care vor să-ți reteze calea către cer. Să nu-i lași să se atingă de cele sfinte ale tale. Să îți aperi cerul! Să lupți pentru veșnicia ta! Să fii liber și demn și să nu îi lași să te trateze așa cum își tratează dresorul animalele de circ! Să te ridici, asemenea vulturului, și să respiri aerul înălțimilor și să nu-i lași să te închidă într-o colivie aurită cu lozinci defăimătoare, înșelătoare, perfide! De vei face aceasta, te vei găsi pe calea deschisă de către eroi, vei rămâne pe calea deschisă de către eroii neamului și vei afla calea deschisă către cer.
Cuvânt de învățătură al Preasfințitului Părinte Benedict Bistrițeanul, Episcopul-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului, rostit în ziua Praznicului Înălțării Domnului (Ziua Eroilor), joi, 10 iunie 2021, la Monumentul Eroilor de pe Vârful Grui, din Munții Călimani:
“Omul stie cine este atunci cand priveste la Hristos. Atata timp cat Il are in fata pe Hristos poate sa inteleaga cate ceva despre cine este el, care este locul sau in lume si, in consecinta, ce are de facut. Indepartandu-se de Hristos, indepartandu-se de Dumnezeu, omul isi pierde identitatea, nu se mai regaseste pe sine si nu mai intuieste bine nici locul si rolul pe care il are in lume fata de ceilalti si fata de creatie in general.
Daca ne ducem cu gandul acolo, foarte departe, la inceputuri, cand omul privea necontenit la Dumnezeu in Rai si, vazandu-L pe Dumnezeu, stia bine cine este el si pentru ca stia bine cine este el si se simtea protejat de Dumnezeu, era plin de bucurie, plin de sens si in armonie cu intreaga creatie. Cand a incetat sa se mai uite la Dumnezeu si s-a intors indarat, atunci nu a mai stiut cine este si de acolo a inceput pribegia lui prin lume, pentru ca nemaistiind cine este, nu a mai stiut cum sa relationeze, cum sa se pozitioneze in aceasta lume si lucrurile mereu si mereu i-au iesit pe de-a-ndoaselea. Dar oricum, a ramas acest dor de a cunoaste lumea, pe Dumnezeu si, mai ales, de a se cunoaste pe sine. Si au fost multe incercarile de-a lungul istoriei prin care sa isi afle o definitie convingatoare, sa se inteleaga pe sine si sa poata sa spuna: acesta sunt eu. Si, din aceasta perspectiva, nenumarate ideologii si filosofii au incercat sa il prezinte om intr-o forma sau alta, succedandu-se, una detronand-o pe cealalta si nu a mai ajuns pana la urma sa se stie realmente cine este omul si sa primeasca o identitate si o definitie in consecinta care sa reziste permanent.
Si vazand cum stau lucrurile, Dumnezeu a hotarat ca El Insusi sa vina pe pamant si sa ii arate omului cine este El. Pentru ca, ziceam dintru inceput, omul stie cine este doar cand priveste la Dumnezeu, cand priveste la Hristos. Si Hristos a venit pe pamant si S-a facut om ca si noi sau om asa cum omul trebuia sa fie el la inceput. Si cum ar putea sa fie omul. Hristos este Omul adevarat, Omul deplin si deopotriva Dumnezeu. Si noi daca privim la Hristos intelegem cine suntem. Si a venit, a intrat in randuiala omului de la un capat la altul: S-a nascut din pantecele Fecioarei Maria, a crescut ca un copil, a copilarit, apoi a devenit matur si a trait toate durerile si suferintele pe care omul le traieste in general. Nimeni nu poate sa Ii spuna lui Hristos ca nu stie ce inseamna suferinta umana, ca nu stie ce inseamna fricile umane, ca nu stie ce inseamna durerea, singuratatea, parasirea si toate celelalte. Dar nu ramanem aici. Hristos a intrat in tot itinerariul omului si l-a asumat pentru ca sa arate si mai departe ceea ce este omul si sarbatoarea de astazi Il arata pe om in toata frumusetea lui, in Hristos. Exista un limbaj specific care se repeta in cantarile ce insotesc aceasta sarbatoare: Inaltatu-Te-ai, ridicata-i, suita-i! Toate exprima acest dinamism in sus. Omul cand se uita la om ca sa vada cine este are o identitate scazuta, necorespunzatoare lui, este mult mai putin decat ceea ce este el cu adevarat. Cand se uita la Hristos deja creste, omul capata valoare, omul capata lumina, se regaseste pe sine in matca lui, in originea lui, privind la frumusetea lui Hristos, privind la cine este Hristos si intelegand de fapt cine este el. Astazi Hristos inaltandu-Se, il inalta pe om si ne arata cine suntem sau cine am putea sa fim. Ridicati portile voastre! Este chemarea, este strigatul inaltarii intru bucurie, in surle si trambite, asa cum se exprima in randuiala noastrea liturgica. Ridicati portile, căci iata urca Hristos si deodata cu el urca omul, urcam noi, inspre Imparatia lui Dumnezeu. Si subliniez inca o data lucrul acesta: Sarbatoarea de astazi ne invata pe noi cine suntem. Suntem sau putem fi mult mai mult decat lumea pe orizontala ei ne propune in aceste vremuri. Hristos este Omul desavarsit – si se exprima Sfantul Apostol Pavel in acest sens atunci cand zice ca noi privim la Hristos si ne dorim sa ajungem la barbatul desavarsit, la varsta deplinatatii lui Hristos.
Asadar ne uitam la Hristos ca sa stim cine suntem noi. Hristos este icoana Tatalui si noi suntem icoanele Lui. Si cand te uiti la o icoana intelegi ceea ce tu insuti ar trebui sa devii. Si fac aceasta paranteza: cand ajungem la o anumita varsta devenim si nostalgici. Si te uiti la fotografii din tinerete, cand erai frumos la fata, luminos, fara riduri, si zici: ce frumos eram atunci, ce vremuri erau atunci! De fiecare data cand ne uitam la o icoana, ne uitam la Hristos, intelegem, de fapt, ca acesta este chipul la care noi suntem chemati sa ajungem. Si cum putem reusi acest lucru? Pentru ca atunci cand te uiti la o fotografie mai veche si iti dai seama ca ai imbatranit devii nostalgic si parca nu mai ai nimic de facut. Evanghelia pe care tocmai am ascultat-o ne invata ce sa facem. Cand ne uitam la Hristos si ne dam seama ca nu suntem asa cum este El, desi intelegem ca Hristos este modelul la care noi am putea sa ajungem, ce facem? Biserica ne spune: intram in lucrarea pocaintei, si spunem Domnului: Doamne, tu ne-ai chemat la altceva decat ceea ce noi suntem, Tu m-ai chemat la altceva mult mai inalt decat ceea ce sunt eu. Si totusi, nu ma parasi! Curateste-ma pe mine, pacatosul! Pocainta inseamna sa iti schimbi orientarea. Daca te orientezi inspre cele de jos care te imbatranesc – si zic acum duhovniceste – care iti reduc identitatea ta la cele ale lumii, atunci pocainta inseamna sa privesti in sus. Intr-una din cantarile care insotesc ziua de astazi spunem cam asa: ridica-ti privirea, ridica-ti ochii, cugetul si simtirea inspre Cer. Pentru ca aceasta sarbatoare nu este doar o comemorare a unui moment din viata Domnului Hristos, ci este o invitatie personala in sensul in care noi insine, este momentul sa ne ridicam privirea inspre Cer. Sa ne ridicam mintea, cugetul nostru, inspre Cer, intelegand oferta pe care ne-o face Hristos, fata de ofertele pe care ni le face lumea.
Este sarbatoarea Inaltarii Domnului, dar este sarbatoarea inaltarii noastre. Acesta este mesajul pe care as vrea sa insoteasca si ziua de astazi. Suntem chemati sa privim la Hristos si numai la Hristos. Toate celelalte ideologii ale vremii, trecatoare, succedandu-se una dupa cealalta, sunt mincinoase sau incomplete, insa Evanghelia si chemarea de a privi inspre Hristos pentru a intelege cine suntem noi este vesnica, ramane pentru totdeauna si cine priveste inspre Hristos nu greseste niciodata. Si privind spre Hristos, inaltandu-ne cugetul si simtirea inspre El, intelegem lucrarea profunda a Bisericii: de a ne schimba pe noi insine prin pocainta, dar in acelasi timp de a schimba si lumea intreaga. Biserica este laboratorul unde se schimba lumea intreaga. Cine intra in Biserica nu poate sa iasa afara acelasi. Intram in Biserica si ne lasam transformati, ne lasam curatiti de Hristos si, in felul acesta, privind la El, intelegem de fapt cine a fost sau cine este omul la origine, frumos, dupa chipul lui Dumnezeu si, ceea ce este si mai important, cine poate fi omul, la fel, frumos, icoana a lui Hristos care, privind la El, se intelege pe sine, intelege lumea, dar intelege si pe ceilalti ca pe icoane la fel ca si el, ale lui Hristos.
Sarbatoarea Inaltarii, asadar, este si sarbatoarea noastra deopotriva cu Hristos, a inaltarii noastre, a privirii noastre, a cugetului nostru si a simtirii noastre inspre Cer. Amin!”
Pr. John Behr:
Înălţarea Domnului nostru
Apostol: Fapte 1,1-12; Evanghelie: Luca 24, 36-53
“Suitu-S-a Dumnezeu întru strigare, Domnul în glas de trâmbiţă.” (Ps. 46, 5)
După ce am prăznuit Pătimirea lui Hristos, am petrecut patruzeci de zile în compania ucenicilor, bucurându-ne de prezenţa Domnului celui Înviat. Am participat la multe evenimente în acest ciclu liturgic, începând cu intrarea lui Hristos în Ierusalim, unde I s-a făcut o primire publică plină de fast. Apoi a venit trădarea Lui, sau mai degrabă dăruirea Lui de Sine, şi Pătimirea Sa, când a fost părăsit de ucenici, care au şi tăgăduit că L-ar cunoaşte. Dar ei, şi noi, am fost repuşi în comuniune cu El atunci şi li S-a arătat din nou, lor şi nouă, la frângerea pâinii şi, aşa cum am auzit astăzi în lectura evanghelică, deschizând Scripturile. Putem vedea că a fost scris că Hristos va suferi, sculându-Se a treia zi, şi că pocăinţa şi iertarea vor fi propovăduite în numele Lui, începând de la Ierusalim – de la locul unde a pătimit, pentru ca vestea să fie propovăduită celor care au fost părtaşi la moartea Lui.
După toate acestea, acum suntem chemaţi să sărbătorim Înălţarea Sa, ridicarea sau înălţarea la dreapta Tatălui. Aceasta este, ca să zicem aşa, biruinţa lui Hristos, culmea slujirii Sale lumeşti, sărbătorită cu strigăte şi trâmbiţe aşa cum se vorbeşte în victoria din Psalm. Noi sărbătorim aceasta ca pe o procesiune şi înălţare triumfătoare; dar, spre deosebire de intrarea în Ierusalim, aceasta este o biruinţă sărbătorită discret, în livezile de măslini pe munte în afara Ierusalimului, doar cu câţiva dintre ucenici şi cu Maica Sa.
Acest tablou este în real contrast cu momentul Duminicii Floriilor. În amândouă vedem intrarea Regelui: într-una în cetatea pământească a Ierusalimului, unde cei care Îl întâmpinau încă nu înţeleseseră natura acestei domnii; iar cealaltă în ceruri.
Acum, cu siguranţă gândim că, după toate cele prin care au trecut ucenicii, vor fi ştiind acum cu ce fel de domnie este rege Hristos.
Astfel, este destul de tulburător să auzim din Fapte că, atunci când ucenicii s-au strâns împreună, ei L-au întrebat pe Hristos: „Oare acum vei reinstaura domnia lui Israel?“
Chiar şi acum încă trebuiau să înveţe că Împărăţia lui Hristos nu este din lumea aceasta, că slava Lui nu este o slavă recunoscută printre oameni, că, de la un capăt la altul, calea Lui este a smereniei, drumul Crucii.
Întorcându-Se la Tatăl Său, El a făgăduit ucenicilor Săi că nu îi va părăsi, ci că le va trimite un alt mijlocitor, pe Duhul Sfânt, Cel Care le va reaminti despre toate lucrurile pe care le-a făcut El, Care îi va povăţui în tot adevărul, luând din ceea ce este a lui Hristos şi dându-le ucenicilor (cf. Ioan 14, 26; 15, 26; 16,13-15).
Doar prin puterea Duhului putem vedea că drumul smereniei lui Hristos este de fapt un drum de slavă, al dumnezeirii – o smerenie dumnezeiască, pentru că aceasta nu este calea lumii, acesta nu este modul în care vedem de obicei lucrurile. Doar atunci când ne îndreptăm din nou spre Scripturi, aşa cum ne-au fost tâlcuite de Hristos, putem, cu Duhul lui Hristos, să începem să înţelegem această misterioasă coincidenţă a opuselor: slavă şi smerenie, tărie şi slăbiciune, înţelepciune şi nebunie, viaţă şi moarte, Cuvântul în trup.
Când ne îndreptăm privirea spre principalele evenimente din viaţa lui Hristos, aşa cum sunt ele prezentate în Evanghelii, putem vedea această smerenie dumnezeiască manifestată în fiecare eveniment. Naşterea Sa nu a fost însoţită de nici un fel de fast lumesc: totul s-a întâmplat într-un cadru umil şi obscur, cu puţini martori, deşi a fost lăudată de cetele îngereşti. Răstignirea Sa a fost o moarte ruşinoasă, însoţit de tâlhari, dar părăsit de ucenici, deşi este recunoscut ca Fiu al lui Dumnezeu de către centurion. Învierea Sa, de asemenea, nu a avut nici un martor, şi prima reacţie la vederea mormântului gol a fost necredinţa, faptul a fost din nou preamărit de îngeri.
Acum din nou la Înălţarea Sa; aceasta se petrece în obscuritate. De această dată chiar şi îngerii sunt uimiţi: atunci când li se spune să ridice porţile ca să intre Împăratul slavei, îi auzim cum întreabă în uimire: „Cine este Împăratul slavei?“ (Ps. 23,10).
Ca să nu gândim, ca şi ucenicii, că Împărăţia slavei Domnului Înviat este ceva omenesc, aşa cum ne-am putea noi imagina, să fim cu luare aminte la cuvintele îngerilor: nu staţi privind la cer! Nu vă aşteptaţi să Îl vedeţi pe Hristos la fel cum era cunoscut atunci când era văzut în trup, dar ucenicii de nenumărate ori nu au reuşit să Îl recunoască drept Domn! Aşa cum spune Sf. Pavel, deşi cândva L-am cunoscut pe Hristos după trup, nu-L mai cunoaştem astfel acum, ci acum îl cunoaştem în Duh (cf. 2 Cor. 5, 16). Şi aşa cum a subliniat Sfântul Ignatie: „acum că Hristos S-a urcat la Tatăl este de fapt mai vizibil decât era înainte“ (Epistola către Romani 3).
Acum ne putem uni cu îngerii şi să vedem slava lui Dumnezeu manifestată în toate acele momente de obscuritate şi umilinţă.
Dar să luăm aminte şi celelalte spuse de îngeri: că Hristos va veni din nou la fel cum S-a şi înălţat. Dacă Îl urmăm pe Hristos, pe drumul smereniei Sale, călăuziţi de Duhul, in mod sigur Îl vom întâlni pe Domnul. Mai mult decât atât: vom fi ridicaţi împreună cu El, prin coborâre, în înălţimile cerurilor, şi El va schimba smerenia trupului nostru pentru a-l face asemenea trupului Său slăvit, pentru ca atunci când se va arăta, cu adevărat vom fi asemenea Lui (cf. Filip. 3, 21; I Ioan 3, 2).
Să ne pregătim, acum şi în zilele care urmează între sărbătoarea Înălţării şi Cincizecime, pentru a-L primi cu vrednicie pe Duhul, nu după aşteptările noastre omeneşti, ci după cum Hristos ni L-a dăruit; şi să ne rugăm ca acum şi întotdeauna să fim gata spre a-L întâlni pe Domnul în noimele Scripturilor pe care ni le descoperă şi în chemarea la frângerea pâinii, spre împărtăşirea de Trupul şi Sângele Său.
Arhim. Zaharia Zaharou:
Minunata Înălţare a Domnului, eveniment proorocesc al celei de-a Doua Lui Veniri în slavă
“Acest Iisus care S-a înălţat de la voi la cer, astfel va şi veni, precum L-aţi văzut mergând la cer“ (Fapte 1,11).
Timp de patruzeci de zile, Domnul „S-a înfăţişat pe Sine viu” (Fapte 1,3) ucenicilor, descoperindu-le tainele Împărăţiei Sale. El i-a instruit pe ucenici prin simpla Sa prezenţă, dar, în acelaşi timp, a încercat să-i deprindă şi cu absenţa Sa, ca să sporească înlăuntrul lor tânjirea după o unire şi mai desăvârşită cu El, o unire în Duhul Sfânt. Deşi Îl cunoscuseră în trup, de acum încolo aveau să-L cunoască în Duh, căci „Duhul este cel ce dă viaţă; trupul nu foloseşte la nimic“ (Ioan 6, 63).
Ucenicii Îl cunoscuseră pe Hristos ca om şi trăiseră în preajma Lui cu atâta familiaritate, încât Domnul le spusese: „De acum nu vă mai zic slugi… ci v-am numit pe voi prieteni” (Ioan 15, 15). Însă acum, după ce au crezut în Învierea Lui, ei aveau nevoie să înţeleagă că Iisus este Domnul Savaot şi că trebuie să-şi trăiască în Duh dragostea faţă de Hristos şi legătura cu El. De aceea, Domnul cel Înviat i-a zis Mariei Magdalena: „Nu te atinge de Mine“ (Ioan 20,17). Şi ea trebuia să depăşească această bucurie omenească de a vedea trupul înviat al lui Hristos, ca să înceapă să-şi trăiască legătura cu Domnul în Duhul Sfânt.
Înălţarea este cu deosebire un eveniment proorocesc. În ultima Sa întâlnire cu apostolii, Domnul le-a vorbit despre sfârşitul veacurilor, atunci când Împărăţia Lui avea să fie „aşezată la loc” (cf. Fapte 1, 6) în slavă. Apostolii nu puteau înţelege încă măreţia acestei reaşezări, pe care o limitau doar la poporul lui Israel. Inima lor avea să se deschidă larg pentru a cuprinde într-însa mântuirea universală a lui Hristos abia în ziua Cincizecimii, atunci când avea să se reverse peste ei Duhul Sfânt.
Hristos S-a înălţat la cer în timp ce îi binecuvânta pe apostoli. „Şi pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer“ (Luca 24, 51). În Faptele Apostolilor se spune că Domnul S-a despărţit de ucenici în acelaşi chip în care Se va şi întoarce în ziua celei de-a Doua Lui Veniri (cf. Fapte 1,11).
După cum zice Domnul în Evanghelie (cf. Matei 25, 31-32), atunci când va veni din nou, El îi va aduna pe toţi drepţii Săi din toate colţurile pământului şi îi va lua cu Sine în Împărăţia Lui. Şi ce le va spune glasul milostivirii Sale aleşilor Săi în ceasul acela înfricoşat? „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii“ (Matei 25, 34). Vedem că Domnul Se înalţă la cer binecuvântându-i pe ucenici, iar în ziua cea din urmă a celei de-a Doua Lui Veniri, El îi va binecuvânta pe aleşii Săi într-un chip şi mai limpede şi mai îmbelşugat.
„Un nor L-a luat de la ochii lor” (Fapte 1, 9). Domnul S-a înălţat la cer în slavă. În Vechiul Testament, norul luminos – slava lui Dumnezeu – însoţea neîncetat prezenţa Domnului, însă, în zilele vieţii Sale pământeşti, El Şi-a ascuns slava, pentru ca să Se poată apropia de noi şi să ne pregătească să moştenim şi noi această slavă în chip nestrămutat.
Atunci când Domnul S-a înălţat la ceruri, îngerii le-au tălmăcit apostolilor însemnătatea acestui eveniment, încredinţându-i că Hristos va veni din nou cu aceeaşi slavă în ziua cea din urmă (cf. Fapte 1,11). Îngerii se bucură acum de înălţarea Mântuitorului la cer şi cete de îngeri vor fi prezenţi cu putere la marele eveniment al celei de-a Doua Lui Veniri.
Înălţarea Domnului s-a petrecut brusc, pe neaşteptate, în timp ce Domnul le vorbea ucenicilor. Atotputernicul Iisus, Care este stăpân peste ani şi peste vremuri, ne-a prevenit că va veni din nou la sfârşitul veacurilor pe neaşteptate, „ca un fur noaptea“ (1 Tes. 5, 2).
Ziua Domnului trebuie să vină pe neaşteptate, pentru ca în felul acesta să se vădească toţi cei ce au dragoste adevărată pentru Cel ce vine: cei a căror inimă veghează chiar şi în timpul somnului, tânjind după iubitul Mire al Bisericii şi Dumnezeul lor, cei care au destul untdelemn al harului şi păstrează aprinsă candela inimii lor, după cum ne învaţă pilda fecioarelor înţelepte (cf. Matei 25,1-13) şi vieţile tuturor sfinţilor.
(in: Arhimandrit Zaharia Zaharou, Vesnicul astazi, Editura Bizantina, 2018)