Astăzi, în Duminica a 7-a după Sfintele Paşti, Biserica Ortodoxă prăznuieşte primul Sinod Ecumenic al lumii creştine, care a avut loc în anul 325 în oraşul Niceea, pentru a condamna erezia, adică învăţarea greşită, eretică a lui Arie. Sinodul s-a organizat de Sfîntul Împărat Constantin cel Mare cu mama sa Elena, la cererea Sfinţilor Părinţi de atunci, fiind primul împărat creştin din lume (306-337).
Ce este un sinod ecumenic? Este adunarea tuturor marilor ierarhi ortodocşi – episcopi, mitropoliţi şi patriarhi din toată lumea, cu scopul de a discuta unele învăţături de credinţă creştină neclare încă, şi de a le fixa în legi fixe, neschimbabile, numite dogme. De asemenea, un sinod ecumenic judecă şi condamnă toate abaterile de credinţă, străine de învăţătura Sfintei Evanghelii şi a Sfinţilor Părinţi şi exclude din Biserică, adică dă anatema, pe toţi ereticii care sfîşie unitatea de credinţă a Bisericii, simbolizată prin cămaşa de in a Domnului, făcută dintr-o sigură bucată, cum zice în Sfînta Evanghelie: Cămaşa era fără cusătură, de sus ţesută în întregime (Ioan 19, 23). Prin cuvîntul “sinod” înţelegem adunare, consiliu; prin cuvîntul “erezie” înţelegem părerea sau învăţătura particulară a cuiva despre Dumnezeu, împotriva învăţăturii adevărate a Bisericii lui Hristos.
De ce a avut loc Sinodul I Ecumenic? Care a fost pricina care i-a silit pe Sfinţii Părinţi să se adune la un loc şi să apere dreapta credinţă? Pricina a fost apariţia unui mare eretic, anume Arie, care învăţa pe creştini o credinţă nouă, zicînd că Fiul lui Dumnezeu nu ar fi de o fiinţă cu Tatăl şi că a “fost un timp cînd Fiul nu era”. El numea pe Iisus Hristos “creatură superioară”, “cea dintîi dintre creaturi”. Acest eretic era un preot din Alexandria Egiptului, foarte mîndru şi neascultător, însă bun predicator, care a trăit în secolele III-IV. Erezia lui s-a răspîndit în cîţiva ani atît de mult încît rupsese Biserica în două şi ameninţa să se răspîndească în tot imperiul roman de răsărit şi de apus.
Sfinţii Părinţi, nemaiputînd răbda hulele lui Arie împotriva Mîntuitorului şi a Preasfintei Treimi, au cerut ajutorul drept credinciosului împărat Constantin cel Mare, ca să contribuie cu puterea sa imperială la liniştirea Bisericii lui Hristos şi condamnarea învăţăturii hulitoare a lui Arie şi a discipolilor săi. Inspirat de Duhul Sfînt, marele împărat creştin a hotărît să organizeze primul Sinod Ecumenic la Niceea în anul 325 pe cheltuiala imperiului, fiind invitaţi toţi marii ierarhi ai Bisericii creştine din Răsărit şi din Apus. Astfel au luat parte 318 Sfinţi Părinţi la care s-a adăugat şi o delegaţie a Papei Silvestru I al Romei, pentru că pînă în anul 1054, Biserica creştină era una, nedespărţită în două – cea Ortodoxă de Răsărit şi cea Romano-Catolică de Apus. De aceea şi sinoadele pînă la dezbinarea Bisericii se numesc “ecumenice”, adică generale, pentru că au luat parte la ele şi ierarhi din partea Bisericii Romei.
Sinodul de la Niceea a fost deschis chiar de Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena şi a durat toată vara. În timpul sinodului, la care a fost de faţă şi ereticul Arie cu ai lui, Sfinţii Părinţi s-au ostenit mult să întoarcă pe eretici la ortodoxie, dar ei n-au vrut să asculte. Ba s-a întîmplat ca în timpul discuţiilor, Sfîntul Ierarh Nicolae să-i dea o palmă lui Arie căci nu putea răbda hulele lui. Atunci Sfîntul Constantin cel Mare a poruncit să i se ia omoforul şi Evanghelia şi să fie aruncat în temniţă pentru că a îndrăznit să lovească. Noaptea însă i s-a arătat Mîntuitorul în temniţă şi i-a dat din nou Evanghelia în mîini, iar Maica Domnului i-a pus omoforul pe piept. Dimineaţă, auzind împăratul acestea, l-a adus pe Sfîntul Nicolae iarăşi la sinod şi îşi cereau iertare toţi de la el, văzînd rîvna şi răbdarea lui pentru credinţă.
La fel şi Sfîntul Ierarh Spiridon, căutînd să lămurească pe Arie despre taina Preasfintei Treimi şi cum că toate cele trei persoane sînt de o fiinţă şi de aceeaşi cinste, a luat o cărămidă arsă şi, făcînd semnul sfintei cruci, cînd a strîns cărămida, focul care a ars-o s-a ridicat în sus, apa a curs pe pămînt şi lutul a rămas în mîna lui. Cărămida era simbolul Preasfintei Treimi. Focul închipuia pe Tatăl, lutul pe Fiul întrupat şi apa pe Duhul Sfînt, Mîngîietorul care a fost trimis în lume.
În timpul sinodului cei 318 Sfinţi Părinţi au dat anatemă pe ereticul Arie şi învăţăturile sale hulitoare de Dumnezeu. Părinţii au dogmatisit că cele trei persoane ale Preasfintei Treimi: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt, sînt de o fiinţă şi nedespărţite. Tot la acest sfînt sinod s-a întocmit partea întîi a Crezului, primele şapte articole despre Tatăl şi Fiul. Ultimile cinci articole despre Sfîntul Duh aveau să se întocmească la Sinodul II Ecumenic din anul 381. Crezul cuprinde pe scurt dogmele credinţei ortodoxe, şi se rosteşte zilnic în biserici şi prin casele creştinilor ca o mărturisire a dreptei credinţe apostolice.
Deşi Arie a fost surghiunit în sudul Dunării el nu a vrut să asculte de Biserică, ci mai mult căuta să semene între creştini învăţătura sa hulitoare. De aceea a fost greu pedepsit de Dumnezeu, încît i s-au vărsat măruntaiele şi a murit cumplit, spre veşnică osîndă în gheena iadului.
Iubiţi credincioşi,
Cu toate că ereticul Arie, cel mai mare eretic din lumea creştină, ca şi eresul său, au dispărut, de-a lungul secolelor Biserica lui Hristos a fost lovită mereu de noi secte şi erezii, unele mai periculoase decît altele. Cea mai grea dezbinare a Bisericii creştine a fost în anul 1054 cînd a avut loc marea schismă (ruptură) între Răsărit şi Apus, luînd astfel naştere două Biserici separate: cea Ortodoxă cu centru la Constantinopol şi cea Romano-Catolică cu centru la Vatican (Roma). La rîndul ei Biserica Catolică a mai fost lovită de încă două eresuri şi sciziuni. Este vorba de eresul lui Luther, al doilea Arie, şi de Calvin din secolul al XVI-lea, urmaţi după aproape un secol de schisma anglicană din secolul al XVII-lea.
Primul eres a cuprins aproape integral ţările din nordul Europei, aşa numitele ţări protestante; iar religia anglicană s-a răspîndit în Anglia, America de Nord şi Australia, formînd Biserica anglicană.
Vedeţi cum a reuşit satana să rupă cămaşa lui Hristos, adică să dezbine şi să sfîşie unitatea Bisericii întemeiată de El? Noi toţi mărturisim “o credinţă, un Domn, un botez”, însă datorită mîndriei şi începătorilor de eresuri, care au schimbat învăţătura de credinţă ortodoxă, apostolică, cu dogme noi după mintea lor, precum şi din cauza păcatelor noastre ale tuturor, au apărut în ultimele secole mai multe Biserici creştine – două apostolice – cea Ortodoxă şi cea Catolică şi trei fără succesiune apostolică: protestantă, reformată şi anglicană.
Dar dezbinările religioase nu s-au oprit aici. Începînd din secolele XVIII şi mai ales XIX, au apărut în America şi în apusul Europei noi grupări religioase rupte din trupul Bisericii apostolice, numite “secte”.
Astăzi, în lume se află pînă la o mie de secte şi grupări religioase creştine, unele mai fanatice, mai periculoase decît altele, cum ar fi “martorii lui Iehova”, “templul satanei”, cu aşa numita “liturghie neagră”, în care se adoră diavolul în locul lui Dumnezeu. Ei caută să-şi facă noi membri în rîndul credincioşilor interesaţi, a celor certaţi cu disciplina Bisericii lui Hristos, a celor săraci, cărora le promit ajutoare materiale şi mai ales a tinerilor, pe care îi pot corupe mai uşor.
Să luăm deci aminte la noi şi la familile noastre ortodoxe. Înmulţirea sectelor este un semn văzut apocaliptic, care prevesteşte sfîrşitul veacurilor.
Prima datorie a fiilor Bisericii Ortodoxe este aceea de a cunoaşte cît mai bine Sfînta Scriptură, Sfînta Tradiţie, Catehismul şi operele principale ale Sfinţilor Părinţi. A doua datorie, dacă nu cea dintîi, este să trăim cu mare credinţă în Dumnezeu şi să ducem cu rîvnă şi evlavie viaţa noastră religioasă de familie, în desăvîrşită moralitate. Sectele cer teorie, ne atacă cu texte din Sfînta Scriptură. Noi să le răspundem, nu cu vorbe, nu cu atît cu texte din Biblie, cît mai ales cu viaţa morală smerită, curată, sfîntă. Vorbele nu pot înlocui faptele. În faţa unor creştini corecţi, milostivi şi evlavioşi, ei se ruşinează şi tac.
A treia mare datorie ce ne revine este să ne creştem copiii în frică de Dumnezeu, cu mare grijă şi atenţie. Căci dacă nu-i educăm noi cum trebuie sau îi smintim cu viaţa noastră, a părinţilor, îi pierdem sufleteşte pe fii, nu ne mai aparţin şi foarte uşor îi pot amăgi sectele, patimile, beţia, desfrîul şi necredinţa. Un tînăr o dată căzut, greu mai poate fi salvat, tras de la sectă. Copiii, ca şi părinţii, trebuie să ştie de mici Tatăl nostru, Crezul şi Psalmul 50, şi să înveţe cunoştinţele religioase principale din Catehismul ortodox. Cine nu ştie pe de rost măcar aceste trei rugăciuni nu poate fi împărtăşit cu Sfintele Taine.
Altă mare datorie a creştinilor ortodocşi este să fie oameni de rugăciune că fără ea nu putem face nimic. Să nu lipsească în sărbători nimeni de la Sfînta Liturghie şi de la predică, afară de mare nevoie. Rugăciunea cu credinţă, cu post şi lacrimi este viaţa noastră, pîinea noastră duhovnicească, mîntuirea noastră. Apoi trebuie să trăiască în dragoste cu toţi oamenii, mai ales cu cei din familie şi să facă după putere milostenie, care “acoperă mulţime de păcate”.
O altă datorie principală este ca fiecare să aibă un duhovnic bun, înţelept, la care să-şi mărturisească păcatele în cele patru posturi, să-i ceară sfaturi pentru toate şi să-l asculte ca pe Însuşi Hristos. Creştinii noştri nu trebuie să meargă la adunările sectante, nici să-i primească în casă, şi nici să discute cu ei, dacă nu vor să cadă în cursele lor. Cine face aceasta nu va fi amăgit niciodată de diavol, nici de patimi, nici de cursele oamenilor răi.
Iubiţi credincioşi,
Astăzi este Duminica Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic, care au apărat dreapta credinţă, au dat anatema pe eretici şi au formulat Crezul ortodox. Să rămînem credincioşi Evangheliei lui Hristos şi Bisericii Ortodoxe, ai cărei fii sîntem. Ea ne-a născut prin baia Botezului, ea ne-a crescut şi învăţat calea mîntuirii. Să cinstim Biserica Ortodoxă care ne-a născut. Să cinstim pe toţi sfinţii şi icoanele lor ca cei ce sînt “prietenii Domnului” şi se roagă pentru noi la cer. Să trăim în dragoste unii cu alţii, singura cale care mai poate salva lumea de la pierzare. Să creştem copiii în iubire de Dumnezeu, că de ei depinde cel mai mult mîntuirea noastră şi să păstrăm cu sfinţenie dreapta credinţă ortodoxă, fără de care nu ne putem mîntui oricîte fapte bune am avea.
Închei cu o scurtă istorioară.
Un părinte cu viaţă sfîntă a intrat noaptea să se roage în biserică şi prin minune dumnezeiască a văzut altarul deschis, iar lîngă sfînta masă şedea un prunc luminat cu cămaşa ruptă. Şi l-a întrebat cuviosul: “Copile, cine eşti tu?” Iar el a răspuns: “Eu sînt Hristos, Mîntuitorul lumii!” “Dar cine ţi-a rupt cămaşa?” întreabă sihastrul. Iar Domnul i-a răspuns: “Mi-a rupt-o Arie, ereticul!” şi S-a făcut nevăzut.
Oricine propovăduieşte altă Evanghelie decît cea vestită de Hristos, de Apostoli şi de Biserică, sfîşie cămaşa Domnului şi-şi agoniseşte osîndă veşnică, fără iertare.
Să cădem deci în genunchi şi să slăvim cu evlavie şi dreaptă credinţă pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită. Amin.
Hristos a înviat!
Sfântul a băgat mâna stângă în buzunar și a scos o cărămidă și, arătând-o tuturor, a făcut cu dreapta lui semnul crucii și a zis: „În numele Tatălui”. Și s-a crăpat cărămida. Părinții care urmăreau scena s-au cutremurat de-a dreptul. Fiindcă odată cu cuvintele Sfântului, focul cu care fusese arsă cărămida s-a înălțat deasupra. – „Și al Fiului”. Și apa cu care fusese înmuiată cărămida a curs jos. – „Și al Duhului Sfânt”. Iar lutul a rămas în mâna lui.
Puțină carte a învățat Sfântul Spiridon, după cum știm. Acest lucru totuși nu l-a împiedicat să vină și să ia parte la Sinodul I Ecumenic pe care l-a convocat Împăratul Constantin cel Mare în anul 325 d.Hr., ca să se astupe gura lui Arie și să-l caterisească. Acest înfricoșător eretic, după cum știm, învăța că Hristos nu este Dumnezeu, ci creatură și făptură a lui Dumnezeu. Această învățătură eretică a lui a provocat un adevărat cutremur și a tulburat întreaga Biserică creștină.
În acest sinod, pe de o parte, s-a prezentat Arie cu iscusiții lui retori și cu episcopii care-i erau adepți. Și aceștia erau Eusebie al Nicomidiei, Theagene al Niceei și Macarie al Calcedonului. Împreună cu aceștia, cu încuviințarea împăratului, au venit și au șezut în sinod și destui filosofi de același cuget cu Arie, ca apărători ai lui. Printre aceștia se distingea și un filosof păgân, Evloghie, care era considerat nebiruit în meșteșugul dialecticii, în sucirea cuvintelor și în sofismele lui.
În tabăra ortodocșilor erau adunați 317 cuvioși arhierei și clerici. Printre aceștia se distingeau Sfinții Nicolae al Mirelor și Alexandru, care era încă preot, Episcopul Eusthatie al Antiohiei, Pafnutie din Tebaida, Atanasie cel Mare, pe atunci diacon al Bisericii alexandrine, Episcopul Spiridon al Trimitundei și mulți alții. Cel din urmă, bineînțeles, nu se distingea prin cultura și educația lui. Se distingea totuși prin simplitatea și smerenia lui. Era un vas nedeșertat din comorile cerești. Era un sălaș al Duhului Sfânt. Din clipa în care a intrat în sala sinodului, inima îi bătea tare și se ruga cu credință adâncă și cu rugăciune a minții să lumineze Dumnezeu, astfel încât la sfârșit să strălucească adevărul.
„Părinte, proslăvește-L pe Fiul”, zicea și repeta neîncetat cu lacrimi în ochi. Dragostea lui față de slăvitul nostru Mântuitor Hristos îi ardea tot trupul și îl umplea de nebiruită putere.
În discuția pe care a aprins-o înfricoșatul Arie prin cultura lui filosofică, cu șiretenia și cu limbuția lui, dar și cu adepții săi retori care îl întăreau, arunca adevărate fulgere împotriva adevărului și a Bisericii lui Hristos. Orele treceau fără un rezultat pozitiv. La un moment dat mai ales, unul dintre cumpliții retori ai lui Arie, păgânul Evloghie, a adus asemenea argumente și cu atâta măiestrie meșteșugite, încât se putea crede că dreptatea se afla de partea lor. Apărătorii adevărului creștin și însuși Atanasie cel Mare au tăcut. O tăcere de moarte s-a întins timp de câteva secunde în marea sală a sinodului. În acea clipă, Sfântul nostru s-a ridicat de la locul său și a cerut să vorbească. Încet, a înaintat la tribună.
Adepții ereticului au început a râde de cum l-au văzut. Ceilalți Părinți s-au întristat. Știau, fără îndoială, că Sfântul era curat și virtuos. Totuși era un om simplu și cu puțină carte și fără ceea ce obișnuim să numim, în chip lumesc, înțelepciune și cunoștință. Cum ar putea, așadar, smeritul păstor să o scoată la capăt cu un retor înțelept și abil. De aceea erau supărați și unii chiar se străduiau să-l împiedice să vorbească. Se temeau ca nu cumva retorul cel dur și crud să caute să râdă de el. Sfântul Spiridon totuși insista. Și împăratul i-a dat cuvântul. Iarăși o tăcere mormântală s-a întins peste sală. Prietenii lui Arie își ascundeau cu dificultate disprețul, în timp ce Părinții îl priveau pe bătrân cu sentimente de respect, dar și cu nedumerire. Într-o clipă, marele Spiridon, rupând tăcerea, se întoarce către filosof și cu un glas ferm începe să-i spună:
– Ascultă, înțeleptule, Unul este Dumnezeu. Acesta prin Cuvântul Său și prin Duhul Său a creat toată lumea. Și pe cele pe care le vedem, și pe cele pe care nu le vedem. Acesta a plăsmuit și minunata și extraordinara făptură care este omul. Acest Cuvânt al lui Dumnezeu este Fiul lui Dumnezeu adevărat și deoființă cu Tatăl. Pentru propria noastră mântuire, credem că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut și om și S-a născut dintr-o Fecioară, Fecioara Maria. A crescut ca om acolo, în Nazaret, a propovăduit trei ani și apoi a fost răstignit și îngropat ca om. Apoi a înviat ca Dumnezeu după trei zile și ne-a înviat și pe noi împreună cu El, și ne dăruiește viață veșnică și nestricăcioasă. Cuvântul lui Dumnezeu, după Învierea Lui, a rămas pe pământ patruzeci de zile și apoi S-a înălțat la cer, de unde a și trimis pe pământ, după zece zile, Preasfântul Duh, Care de atunci rămâne în Biserică. Cuvântul lui Dumnezeu, credem încă, va veni iarăși într-o zi să judece întreaga lume. Iar noi vom învia și ne vom înfățișa înaintea Lui ca să dăm socoteală Lui pentru toate faptele, cuvintele și gândurile noastre.
– Cuvântul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, este de o ființă cu Tatăl, de un tron, de o cinste, de o slavă cu El. Unul este Dumnezeu. Trei Persoane totuși, trei Ipostasuri, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Aceste trei Persoane, un singur Dumnezeu, o singură fire, sunt pentru mintea omului ceva negrăit și necuprins. Așa cum este cu neputință să pună cineva toată apa mării într-un pahar, tot așa este cu neputință minții omenești limitate să cuprindă și să înțeleagă nesfârșirea dumnezeirii. Ca să dau totuși o explicație cuvintelor mele, să mă ierte Cel Preabun că voi folosi acest exemplu palpabil.
Atunci Sfântul a băgat mâna stângă în buzunar și a scos o cărămidă și, arătând-o tuturor, a făcut cu dreapta lui semnul crucii și a zis: „În numele Tatălui”.
Și s-a crăpat cărămida. Părinții care urmăreau scena s-au cutremurat de-a dreptul. Fiindcă odată cu cuvintele Sfântului, focul cu care fusese arsă cărămida s-a înălțat deasupra.
– Și al Fiului.
Și apa cu care fusese înmuiată cărămida a curs jos.
– Și al Duhului Sfânt.
Iar lutul a rămas în mâna lui.
– Fraților ai mei și Părinților, a continuat făcătorul de minuni, așa cum cărămida alcătuiește un singur lucru, o singură fire, dar este întreită – foc, apă și pământ –, la fel și Sfântul Dumnezeu. Chiar dacă nu trebuie să asemănăm firea cea nezidită și mai presus de fire cu o creatură zidită și stricăcioasă, cu toate acestea, pentru a face înțelese cele neînțelese – să ne ierte nesfârșita Lui milă – spunem și întărim: „Dumnezeu este Unul după fire. Dar după Persoane sau Ipostasuri este treimic: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt”.
Cuvintele Sfântului i-au uimit pe toți cei de față. Sala a răsunat de slavoslovii către Dumnezeu și de laudele Părinților. „Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu ești Dumnezeu, Cel ce faci minuni” (Psalmi 76, 14, 15). Arie și adepții lui s-au rușinat cu adevărat. Filosoful, smerindu-se, recunoaște și mărturisește deschis înfrângerea lui:
– Cuvintele tale m-au convins, sfinte bătrâne, și minunea mi-a dat certitudinea că ai dreptate. Cred acum. Cred cu toată puterea sufletului meu că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat, de o ființă cu Tatăl.
Lacrimi de bucurie curgeau din ochii tuturor și mai întâi din ochii filosofului păgân, care s-a grăbit să primească botezul și să devină creștin.
Adevărul a triumfat încă odată. Și s-a adăugat: „Nu în cuvinte de înduplecare ale înțelepciunii omenești, ci în adeverirea Duhului și a puterii” (I Corinteni 2, 4). Adică nu prin cuvintele ademenitoare ale înțelepciunii omenești, ci prin dovada dumnezeieștii puteri care, prin minunea care a avut loc, a adeverit învățătura. Iată cum era Sfântul nostru. Arzător, râvnitor în credință, luminat de Dumnezeu.
În această zi, duminica a șaptea după Paști, prăznuim întâiul sinod ecumenic, din Niceea, al celor trei sute optsprezece purtători de Dumnezeu Părinți.
Prăznuim sărbătoarea de azi din următoarea pricină: Domnul nostru Iisus Hristos, după ce S-a îmbrăcat în trup și a adus la îndeplinire toată negrăita – iconomie cea pentru noi, S-a întors iarăși la scaunul Părintesc. Sfinții voind, însă, a arăta că Fiul Iui Dumnezeu S-a făcut cu adevărat om și că S-a înălțat la ceruri om și Dumnezeu desăvârșit și S-a așezat de-a dreapta măririi în cele înalte, și că acest sinod al Sfinților Părinți L-a propovăduit și L-a mărturisit pe Fiul de o ființă și de o întocmai cinstire cu Tatăl; pentru acest motiv, după slăvită înălțare, au rânduit sărbătoarea de față, vrând oarecum și mai mare să facă adunarea atât de numeroasă a Părinților care au propovăduit pe Acela Care S-a înălțat cu trupul, Dumnezeu adevărat și om desăvârșit în trup.
Sinodul acesta a fost pe vremea lui Constantin cel Mare, în al douăzecilea an al domniei lui, după încetarea prigoanei creștine de către păgâni. Constantin a început a împărați întâi la Roma, dar mai târziu, în anul 5838 de la facerea lumii, a zidit cetatea cea prea frumoasă care îi poartă numele. Tot atunci s-au început și cele privitoare la Arie. Acesta era originar din Libia și venise la Alexandria și fusese hirotonit diacon de Sfântul sfințitul Mucenic Petru al Alexandriei. Arie a început, însă, a huli împotriva Fiului lui Dumnezeu, bârfind cu glas tare că El ar fi făptură, născut din neființă, și că s-ar găsi departe de dumnezeiasca vrednicie, și că în chip greșit se numește înțelepciunea și Cuvântul lui Dumnezeu, împotrivindu-se, după cum credea el, nelegiuitului Sabelie, care zicea că Dumnezeirea este o singură persoană și un singur ipostas, care este când Tată, când Fiu, când Duh Sfânt. Arie, hulind în felul acesta, marele Petru l-a îndepărtat din preoție, văzând pe Hristos, pe Sfântul Jertfelnic, ca un prunc îmbrăcat în haine rupte, Care spunea că Arie este cel ce I le-a rupt.
Venind Ahila arhiepiscop al Alexandriei, după Petru, a iertat din nou pe Arie, la făgăduința acestuia că se va îndrepta. Pe lângă aceasta l-a hirotonit preot și l-a pus l-a școala din Alexandria. După moartea lui Ahila, a ajuns arhiepiscop Alexandru, care, aflând că Arie învață aceleași huliri, și încă și mai rele, l-a scos din Biserică, depunându-1 prin sobor.
Teodoret spune că Arie mai învăța că firea lui Hristos ar fi schimbătoare; și tot el a născocit cel dintâi hulirea că Hristos ar fi luat asupra Sa un trup neînsuflețit și fără judecată. Este scris că Arie a înșelat pe mulți cu învățăturile lui nelegiuite și că a momit de partea lui pe Eusebiu al Nicomidiei, pe Paulin al Tirului, pe Eusebiu al Cezareei și pe alții. El a pornit împotriva Iui Alexandru; iar Alexandru, făcând cunoscute în toată lumea învățăturile pline de hulire ale lui Arie și caterisirea lui, pe mulți i-a ridicat la împotrivire.
Deci, fiind tulburată Biserica și nearătând nimeni grijă și dragoste pentru biruința dogmei, marele Constantin a adunat la Niceea, din toate părțile lumii, pe cheltuiala statului, pe Părinții despre care este vorba, și chiar și el s-a dus acolo. Astfel, toți Părinții adunându-se și fiind chemat și împăratul, el a luat loc nu pe tron împărătesc, ci pe un scaun mai prejos de vrednicia lui. Și grăind ei despre cele ale lui Arie, l-au supus anatemei atât pe el, cât și pe toți cei ce gândeau la fel cu el. Iar Cuvântul lui Dumnezeu a fost mărturisit de Sfinții Părinți ca fiind de aceeași ființă și de aceeași cinstire și împreună fără de început cu Tatăl.
Aceștia au alcătuit și Simbolul Credinței, ducându-1 până la articolul: „Cred și întru Duhul Sfânt…”; căci partea următoare va fi plinită de Sinodul al doilea ecumenic. Tot acel întâi Sinod a întărit pe lângă acestea și sărbătorirea Paștilor, arătând cum și când trebuie să-l săvârșim și că nu trebuie să-l sărbătorim odată cu iudeii, cum era obiceiul mai-nainte. Ei au întocmit și douăzeci de canoane pentru întărirea Bisericii. Iar marele și întocmai cu Apostolii împărat Constantin a întărit la sfârșit sfântul Simbol al credinței cu semnătura lui, făcută cu cerneală roșie.
Printre Părinții care au fost la Sinodul întâi ecumenic, două sute treizeci și doi erau arhierei, iar optzeci și șase erau preoți, diaconi și călugări; adică, numărul celor ce au fost de față s-a ridicat la trei sute și optsprezece. Cei mai de frunte dintre aceștia trebuiau să fie: Silvestru, arhiepiscopul Romei, și Mitrofan al Constantinopolului, care era bolnav; ei au fost de față prin locțiitori. Apoi Alexandru al Alexandriei, cu marele Atanasie, care pe atunci era arhidiacon; Eustațiu al Antiohiei și Macarie al Ierusalimului; Osie, episcopul Cordobei; Pafnutie Mărturisitorul; izvorâtorul de mir Nicolae și Spiridon al Trimitundei, care, învingând în discuție pe un filosof de acolo, l-a botezat, arătându-i Lumina cea în trei Străluciri.
Mutându-se la Dumnezeu doi părinți arhierei în timpul sinodului, marele Constantin a pus în coșciugele lor, bine închise, așezămintele tocmite de Sfântul Sinod, care s-au aflat iscălite și întărite și de aceștia în cuvinte dumnezeiești nespuse.
La sfârșitul Sinodului s-a terminat de zidit și Constantinopolul. Atunci Constantin cel Mare a chemat pe toți acei sfinți bărbați, care, înconjurând cu toții cetatea și făcând rugăciuni pentru ea, au întărit-o din destul să fie împărăteasă a tuturor cetăților și au închinat-o, la sfatul împăratului, Maicii Cuvântului. După acestea, fiecare dintre Sfinții Părinți s-a întors la locul lui.
După ce marele Constantin s-a mutat către Domnul și sceptrul împărăției era ținut de fiul său, Constanțiu, Arie a venit la împărat, zicând că vrea să lase toate rătăcirile și să se unească cu Biserica lui Dumnezeu. Deci, scriindu-și hulele pe o tăbliță, și-a legat-o de gât și, ca și cum s-ar fi supus Sinodului, lovea cu mâna tăblița, zicând: Mă supun hotărârilor acestuia.
Atunci împăratul a dat poruncă patriarhului Constantinopolului ca Arie să fie primit iarăși, negreșit, în sânul Bisericii. Și atunci, după moartea lui Alexandru, pe scaunul Alexandriei era Mitrofan, care, știind firea rea a lui Arie, stătea la îndoială și se ruga lui Dumnezeu să-i descopere dacă primirea lui Arie în sânul Bisericii este după voia cea dumnezeiască.
Și sosind vremea ca Arie să slujească împreună cu el, rugăciunea lui s-a făcut și mai fierbinte. Iar Arie, mergând la biserică, undeva prin apropiere de stâlpul târgului, fiind cuprins de dureri de pântece, a intrat într-o umblătoare obștească. Pedepsit fiind, toate mădularele cele dinlăuntru și le-a dat afară, pătimind aceeași sfâșiere ca și Iuda, pentru aceeași trădare a Cuvântului. Astfel, de vreme ce el a rupt pe Fiul lui Dumnezeu de ființa Tatălui, a fost și el sfâșiat, fiind găsit mai târziu mort. Și astfel a scăpat Biserica de pacostea aceluia.
Pentru rugăciunile celor trei sute optsprezece Părinți, purtători de Dumnezeu, Hristoase Dumnezeule, miluiește-ne pe noi.
Amin.
Dreapta credinta si rugaciunea pentru unitatea Bisericii – temelia vietii crestineDuminica a VII-a dupa Sfintele Pasti (a Sfintilor Parinti de la Sinodul I Ecumenic)Ioan 17, 1-13’In vremea aceea, ridicandu-si ochii Sai catre cer, Iisus a cuvantat: Parinte a venit ceasul! Preamareste pe Fiul Tau, ca si Fiul Tau sa Te preamareasca pe Tine, precum I-ai dat stapanire peste toata faptura, ca sa dea viata vesnica tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui; iar viata vesnica este aceea ca sa Te cunoasca pe Tine singurul, adevaratul Dumnezeu si pe Iisus Hristos, pe care L-ai trimis. Eu Te-am preamarit pe pamant si am savarsit lucrul pe care Mi l-ai dat sa-l fac. Şi acum Ma preamareste Tu, Parinte, cu slava pe care am avut-o la Tine mai inainte de a fi lumea. Am facut cunoscut numele Tau oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume; ai Tai erau, si Mi i-ai dat Mie si cuvantul Tau l-au pazit. Acum au cunoscut ca toate cate Mi-ai dat sunt de la Tine intrucat cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor; iar ei le-au primit si au cunoscut cu adevarat ca de la Tine am iesit, si au crezut acum ca Tu m-ai trimis. Eu pentru acestia Ma rog; nu Ma rog pentru lume, ci pentru acestia pe care Mi-ai dat, caci ei sunt ai Tai si toate ale Mele sunt ale Tale, si ale Tale sunt ale Mele, si M-am preamarit in ei. Mult nu mai sunt in lume, dar ei sunt in lume si Eu vin la Tine. Parinte Sfinte, pazeste-i in numele Tau pe cei pe care Mi-ai dat, ca sa fie una precum suntem si Noi. Cand eram cu ei in lume, Eu ii pazeam in numele Tau; pe cei pe care Mi-ai dat, i-am pazit si nici unul dintre ei n-a pierit, decat numai fiul pierzarii, pentru ca sa se implineasca Scriptura. Acum insa Eu vin la Tine si acestea le graiesc cat sunt in lume, pentru ca bucuria Mea sa o aiba deplin in ei.’† DANIELPatriarhul Bisericii Ortodoxe RomaneDuminica a VII-a dupa sarbatoarea Sfintelor Pasti, numita si Duminica Sfintilor Parinti de la Sinodul I ecumenic, este consacrata marturisirii dreptei credinte si unitatii Bisericii. In primul rand, dreapta credinta inseamna marturisirea dumnezeirii Mantuitorului nostru Iisus Hristos. Cand Biserica a intocmit calendarul, a stabilit ca aceasta duminica, a saptea dupa Pasti, care precede marea sarbatoare a Pogorarii Duhului Sfant si care urmeaza dupa Inaltarea Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos, sa fie o duminica de pomenire a Sfintilor Parinti de la Sinodul I ecumenic. De ce? Mai intai, pentru ca la Sinodul I ecumenic s-a marturisit de catre 318 Sfinti Parinti din Biserica Rasariteana si Apuseana ca Iisus Hristos nu este o faptura, nu este un om devenit Dumnezeu, asa cum gresit sustinea ereticul Arie din Alexandria, ci Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat, Care S-a facut Om din iubire pentru oameni: ‘pentru noi oamenii si pentru a noastra mantuire S-a pogorat din ceruri si S-a intrupat de la Duhul Sfant si din Fecioara Maria si S-a facut Om’.Duminica celor 318 Sfinti Parinti, pregatire pentru praznicul RusaliilorAceasta marturisire a dumnezeirii Mantuitorului Iisus Hristos este necesara pentru a sti ca Cel ce S-a inaltat la ceruri este Cel ce S-a pogorat din ceruri: a coborat din ceruri Fiul lui Dumnezeu Cel nevazut si S-a inaltat la ceruri Fiul lui Dumnezeu Cel vazut prin umanitatea Sa, vazut in trupul Sau omenesc; a coborat pe pamant Dumnezeu Fiul, pentru a deveni si Fiul Omului, si S-a inaltat la ceruri Dumnezeu-Omul. De aceea, Sfintii Parinti care au marturisit dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu facut Om sunt pomeniti tocmai in aceasta duminica, dupa Inaltarea la cer a Mantuitorului nostru Iisus Hristos.In acelasi timp, duminica aceasta, a Sfintilor Parinti de la Sinodul I ecumenic, este o pregatire pentru sarbatoarea urmatoare, si anume pentru praznicul Pogorarii Sfantului Duh, sarbatoare care aminteste de constituirea Bisericii Mantuitorului Iisus Hristos prin pogorarea Duhului Sfant peste Sfintii Apostoli, trimis de catre Dumnezeu Tatal si de Dumnezeu Fiul, Cel inaltat la ceruri, ca prin Duhul Sfant sa se adune laolalta persoane diferite din neamuri diferite si din locuri diferite, unite intre ele prin credinta in Iisus Hristos. Aceasta taina a Inaltarii Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos intru slava este o pregatire pentru pogorarea Sfantului Duh intru smerenie, iar prin lucrarea Sfantului Duh Hristos ramane cu noi si in noi, in Biserica Sa pana la sfarsitul veacurilor. Deci, Sfintii Parinti veniti la Sinodul I ecumenic de la Niceea, din anul 325, adunati la chemarea Sfantului Imparat Constantin cel Mare, arata ca Inaltarea la ceruri a Mantuitorului nostru Iisus Hristos nu inseamna despartirea Lui de cei care cred in El, ci un alt mod al prezentei Lui in lume, o prezenta duhovniceasca, deoarece, inainte de a Se inalta la cer, Mantuitorul a spus: ‘Iata, Eu sunt cu voi in toate zilele, pana la sfarsitul veacului’ (Matei 28, 20): prezent cu Sfintii Apostoli si cu toti cei care vor crede in El prin propovaduirea lor. Dupa ce ii trimite pe Apostolii Sai la propovaduire, zicandu-le: ‘Mergand, invatati toate neamurile, botezandu-le in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, invatandu-le sa pazeasca toate cate v-am poruncit voua’ (Matei 28, 19-20), El spune: ‘Iata Eu sunt cu voi in toate zilele pana la sfarsitul veacurilor’ (Matei 28, 20).Hristos se roaga pentru unitatea BisericiiDar Evanghelia de astazi ne arata ca Mantuitorul Iisus Hristos inainte de patimirea Sa, de moartea Sa si inainte de Invierea si de Inaltarea Sa la ceruri, S-a rugat pentru Ucenicii si Apostolii Sai si pentru cei care vor crede in El ca urmare a propovaduirii Evangheliei de catre Sfintii Apostoli. El S-a rugat ca Dumnezeu Tatal sa-i pazeasca, acum, dupa ce El pleaca din lumea aceasta prin moartea, Invierea si Inaltarea Sa la ceruri. Aceasta rugaciune este numita si rugaciunea arhiereasca a Mantuitorului Iisus Hristos, rostita inainte de patimirile Sale (cf. Ioan 17, 1-13). Inainte sa treaca prin suferinta Crucii, Mantuitorul Iisus Hristos S-a rugat pentru Biserica Lui care va creste de-a lungul timpului si pe tot cuprinsul pamantului, care se va raspandi in toate neamurile de-a lungul veacurilor. El S-a rugat ca toti cei care cred in El ‘sa fie una’, adica sa traiasca in comuniune dupa cum Tatal si Fiul sunt una, adica traiesc in comuniune, in daruire reciproca de iubire si de sfintenie. Iar marea taina sau tinta ultima a rugaciunii Mantuitorului Iisus Hristos este unitatea Bisericii. El Se roaga pentru unitatea Bisericii, Se roaga pentru unitate, deoarece stie ca in lumea pacatului exista ispite si dezbinari, ca exista lucrarea diavolului, a ‘dezbinatorului’, care cauta sa separe, sa desparta, sa invrajbeasca. Prin aceasta, Mantuitorul Iisus Hristos ne arata ca nu este suficient sa vorbim despre unitatea Bisericii, ci trebuie sa ne si rugam pentru ea; sa ne rugam ca sa putem pastra dreapta credinta, sa ne rugam ca sa putem pastra dreapta vietuire si sa ne rugam ca sa putem pastra sfanta unitate de credinta si iubire, comuniunea laolalta intre toti cei care cred in Tatal, in Fiul si in Sfantul Duh ca fiind Dumnezeu adevarat, Izvorul vietii si al iubirii vesnice.Mantuitorul Iisus Hristos vorbeste despre unitatea celor care cred in El nu in forma de predica, ci in forma de rugaciune, stiind cat de grea este aceasta lucrare apostolica sau misionara, aceasta sarcina ca intr-o lume a pacatului si a dezbinarii sa se realizeze si sa se mentina unitatea. Pe de alta parte insa, El stie ca Tatal asculta pe Fiul si ca Fiul a pazit, in calitate de Pastor al ucenicilor Sai, pe cei incredintati Lui de catre Tatal. De aceea, El spune: ‘I-am pazit si le-am facut lor cunoscut numele Tau’, adica nume al Tatalui unui Fiu vesnic, ‘Şi n-a pierit nici unul dintre ei, decat fiul pierzarii’ (Ioan 17, 6; 12), adica Iuda Iscarioteanul. Cu alte cuvinte, Iuda s-a pierdut, s-a ratacit, s-a despartit de Hristos si de ucenicii Sai, nu pentru ca Hristos l-ar fi umilit, l-ar fi respins, ci pentru ca Iuda s-a imbolnavit de iubirea de arginti, patima care l-a orbit spiritual si l-a facut sa iubeasca banii mai mult decat pe Hristos Domnul, Mantuitorul Cel netrecator si vesnic, sa-L vanda ca pe un rob pe Cel ce este Facatorul si Stapanul lumii, pe Domnul slavei.Rugaciunea arhiereasca, model pentru grija pastorilor fata de cei incredintati lor spre pastorireIn Evanghelia de astazi vedem grija Arhiereului, a Marelui Preot sau a Pastorului Celui Mare si Bun pentru ucenicii Sai, pentru persoanele incredintate Lui spre pastorire. De aceea, aceasta rugaciune arhiereasca a Pastorului Cel Mare, a Mantuitorului Iisus Hristos, este model pentru grija tuturor pastorilor duhovnicesti fata de cei pastoriti de ei, dar mai ales model pentru responsabilitatea pastorala a arhiereilor care conduc eparhii, adica pastoresc cler si popor. Iata de ce Biserica a randuit ca aceasta duminica, a saptea dupa Sfintele Pasti, care este totodata si duminica dinaintea marii sarbatori a Pogorarii Duhului Sfant, sa fie consacrata Sfintilor Parinti de la Sinodul I ecumenic. Acesti Sfinti Parinti, pastori ai preotilor, diaconilor si credinciosilor incredintati lor, dupa ce au devenit episcopi, aveau datoria de a pazi dreapta credinta in fata ereziilor, in fata sectelor, in fata dezbinarilor sau schismelor. Intrucat foarte multa lume s-a ratacit de la dreapta credinta, urmandu-l pe Arie care spunea ca Dumnezeu adevarat este numai Tatal, Fiul nefiind Dumnezeu adevarat, ci doar o faptura indumnezeita, Sinodul I ecumenic, prin glasul celor 318 Sfinti Parinti, a marturisit ca Iisus Hristos este ‘Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat, nascut din Tatal mai inainte de toti vecii, nascut, iar nu facut’: este nascut vesnic din Tatal, nu este facut, nu este o faptura, nu este o creatura, ci este Dumnezeu Cel vesnic Care S-a facut Om, nu este un om indumnezeit. Aceasta invatatura a Sfintilor Parinti se concentreaza intr-un singur cuvant, si anume ca Fiul este ‘deofiinta’ cu Tatal, este de aceeasi fiinta cu Tatal, adica Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat. Asadar, Hristos este mai intai Dumnezeu Cel vesnic, Care apoi a devenit Om prin Intrupare ‘pentru noi oamenii si pentru a noastra mantuire’.Cand marturisim dumnezeirea lui Hristos, ne unim cu ElAceasta este dreapta credinta a Sfintilor Parinti de la Niceea si formeaza primele sapte articole din Simbolul de credinta sau din Crezul orthodox pe care il rostim noi in timpul Sfintei Liturghii, dupa ce il rostim inainte de Botez. Sfintii Parinti ne arata ca atunci cand marturisim dumnezeirea lui Hristos intram in legatura spirituala cu Hristos Cel rastignit, inviat si inaltat la ceruri, si ne mantuim in Hristos, intrucat ne unim cu El, Izvorul Invierii si al vietii vesnice (cf. Ioan 11, 25-26), prin credinta, prin rugaciune, prin Sfintele Taine si prin fapte bune. Iar daca Hristos Domnul nu este Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat, tot ceea ce a facut El pentru noi nu este lucrare mantuitoare, deoarece numai daca Hristos este Dumnezeu vesnic va putea sa daruiasca oamenilor viata vesnica. De aceea, in rugaciunea Mantuitorului pentru unitatea Bisericii, pe care am ascultat-o in Evanghelia de astazi, se spune ca Dumnezeu Tatal I-a dat Fiului puterea ca sa daruiasca viata vesnica celor ce cred in El: ‘I-ai dat stapanire peste toata faptura, ca sa dea viata vesnica tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui’ (Ioan 17, 2). Deci Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel vesnic, S-a facut Om ca sa daruiasca oamenilor viata vesnica. In acest sens, Sfantul Atanasie cel Mare al Alexandriei spunea ca daca Hristos nu este Dumnezeu atunci inseamna ca El nu poate indumnezei pe om. Iar daca Hristos este un simplu om si nu este Dumnezeu vesnic, atunci El nu poate darui oamenilor viata cea vesnica. Iata de ce lupta pentru dreapta credinta este lupta pentru mantuire, este lupta pentru a dobandi viata vesnica. Nu orice credinta este mantuitoare, ci numai dreapta credinta sau credinta ortodoxa, care inseamna marturisirea dumnezeirii Mantuitorului Iisus Hristos si unirea cu El. De aceea, in Crezul ortodox se spune ca El este ‘Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat, nascut din Tatal mai inainte de toti vecii, nascut, iar nu facut, prin Care toate s-au facut’, adica universul intreg s-a facut prin El, prin Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel vesnic, in El si pentru El, ca dar al iubirii lui Dumnezeu Tatal pentru Fiul si pentru ca Fiul sa-l sfinteasca din interiorul lumii spre a deveni Euharistie sau iubire plina de recunostinta.Crezul ortodox, sinteza dreptei credinte a Bisericii lui HristosAceasta duminica, a saptea dupa Sfintele Pasti, ne cheama sa pastram dreapta credinta, mai ales astazi, intr-o lume din ce in ce mai tulburata, mai fragmentata din punct de vedere spiritual, sa marturisim Crezul orthodox asa cum ni l-au lasat si daruit noua Sfintii Parinti de la Sinodul I ecumenic de la Niceea, din anul 325, si de la Sinodul al II-lea ecumenic, de la Constantinopol, din anul 381, unde s-a formulat partea a doua a Crezului. Acest Crez pe care il rostim la Botez si in fiecare duminica la Sfanta Liturghie reprezinta credinta noastra ortodoxa in forma concentrata. Aceasta credinta apostolica, formulata de Sfintii Parinti ai Bisericii in sinoade ecumenice, iar apoi talcuita de Biserica in cartile noastre de slujba si in cartile noastre de teologie, este lumina vietii crestine si temelia mantuirii sau a dobandirii vietii vesnice. Dar pentru a pastra dreapta credinta a Bisericii Ortodoxe trebuie sa cunoastem Crezul orthodox, sa il invatam pe de rost, noi si copiii nostri. De asemenea, trebuie sa avem in casele noastre cartea numita ‘Invatatura de credinta ortodoxa’ sau ‘Catehismul’, care se tipareste foarte des tocmai ca sa putem cunoaste mai bine credinta noastra ortodoxa si modul de a trai in Biserica si in lume. In aceasta carte, este expusa invatatura de credinta a Bisericii noastre Ortodoxe, sub forma de intrebari si raspunsuri, cu temeiuri din Sfanta Scriptura si din scrierile Sfintilor Parinti. ‘Invatatura de credinta ortodoxa’ este de o mare valoare, deoarece in ea gasim invatatura despre Sfanta Treime, despre Sfanta Biserica, despre mantuirea credinciosilor, despre nadejdea viitoare in ‘invierea mortilor si in viata veacului ce va sa fie’. Deci duminica de astazi ne indeamna sa pastram dreapta credinta, sa ii crestem pe copiii si pe tinerii nostri in dreapta credinta si sa Il rugam pe Dumnezeu sa ne ajute sa nu ratacim de la dreapta credinta, sa nu ne lasam amagiti de secte, de tot felul de grupari care se considera trimise de Dumnezeu, dar care cauta, prin tot felul de mijloace, sa-i rupa pe ortodocsi de Biserica Sfintilor Apostoli si a Sfintilor Parinti.Numai in comuniunea sfintilor se pastreaza dreapta credintaDuminica Sfintilor Parinti de la Sinodul I Ecumenic ne invata ca dreapta credinta nu se pastreaza de unul singur, in izolare, ci in comuniune de gandire, de marturisire si de vietuire, dupa cum Sfintii Parinti adunati in Sinod au marturisit dreapta credinta si au respins ratacirea sau erezia lui Arie. Cu alte cuvinte, dreapta credinta se pastreaza in Biserica si de catre Biserica. Daca ne rupem de Biserica, nu mai suntem drept maritori crestini, deoarece numai in comuniunea sfintilor se pastreaza dreapta credinta. De aceea, un episcop ortodox nu poate fi hirotonit de catre un singur episcop, ci de catre cel putin trei episcopi, ca sa se arate astfel legatura lui cu tot episcopatul ortodox din intreaga lume. Noi pastram dreapta credinta impreuna, in comuniune, nu in mod sectar, in izolare sau despartire de Sfintii din toate veacurile, deoarece oricat am fi de destepti, niciodata nu trebuie sa interpretam de capul nostru, singuri, Evanghelia si Scriptura, ci impreuna cu Biserica, impreuna cu Sfintii Parinti din toate veacurile si toate locurile, impreuna cu pastorii sufletesti, episcopii si preotii ortodocsi care conduc comunitatile crestine pe calea mantuirii. Dreapta credinta inseamna temelia mantuirii noastre, a dobandirii vietii si fericirii vesnice. Iar cand pierdem dreapta credinta, pierdem darul vietii vesnice, pierdem certitudinea drumului celui adevarat al mantuirii. Dreapta credinta ne cheama insa si la dreapta vietuire, ne cheama la pocainta pentru pacate si la ridicarea din pacate, la cresterea in virtuti, in fapte bune, in milostenie, in ajutorarea semenilor nostri. Dreapta credinta ne cheama si la o lucrare misionara de-a transmite Evanghelia iubirii Mantuitorului Iisus Hristos, prin cuvant si fapta, tinerei generatii, copiilor si tinerilor, prin educatie religioasa in familie si in scoala, astfel ca din neam in neam sa Il marturisim pe Hristos Cel Milostiv si Iubitor de oameni si sa avem in El nadejdea mantuirii si a vietii vesnice.Sa ne ajute Bunul Dumnezeu, pentru rugaciunile Sfintilor Parinti de la Sinodul I ecumenic si ale tuturor Sfintilor, sa pastram dreapta credinta ca pe un mare dar, sa crestem in ea si in sfintenia pe care ne-o daruieste ea, si astfel sa dobandim bucuria despre care Mantuitorul spune in Evanghelie: ‘ca bucuria Mea sa o aiba deplin in ei’ (Ioan 17, 13), adica sa avem bucuria de a fi ortodocsi sau drept maritori crestini, bucuria de a avea nadejdea mantuirii si a vietii vesnice. Amin (Articol publicat in ziarul Lumina de Duminica )